Ioana Lupascu

Ioana Maria Lupașcu: “Dacă am hotărât să dau, dau tot și peste limită, fără să mă uit și să socotesc și să cântăresc, mă dau fără balanță” …Stefania Argeanu

vv@mas — Thu, 27 Oct 2022 19:50:00 +0000

Cand o citesti, te simti ca si atunci cand o asculti cum dialogheaza cu pianul ei regal. Cuvintele pe care le imprima buchetului de pagini al cartii sale, Printul baghetei, au o sonoritate aparte, care cunoaste tehnica touche-ului, daruind emotii, stari, senzatii, readuceri-aminte impregnate de prezenta frumosului.

Inima si degetele Ioanei Maria Lupascu sunt vrajite, la propriu.
Si-a zis ca un mare dirijor merita sa nu fie uitat niciodata si, cu generozitatea-i definitorie, a ales sa impartaseasca lumii intregi ceea ce ea a aflat de la Printul baghetei, Ilarion Ionescu-Galati. Iar mie si cititorilor acestui interviu, Ioana Maria Lupascu ne-a readus bucuria, soarele, buna-dispozitie, in suflete. Despre “fluvii de cerneala”, secretul de “a face minuni pe orice darapanatura de pian” si “masura pianistului” care se dezvaluie “nu doar in fata unui instrument de exceptie, ci in fata oricarui pian, fie el cat de vechi sau degradat”, dar si despre multe alte mistere inca nespuse, in acest dialog uman, in care am sansa de a calatori impreuna cu scriitoarea, pianista, artista Ioana Maria Lupascu.

Ioana Maria Lupascu

“…Asa este si cu cartile: o nerabdare launtrica de a “gusta” continutul…”

Ioana Maria Lupascu

“Curajul este gratie sub presiune.”

“O carte buna este precum un iceberg : sapte optimi sunt ascunse sub apa.”

Ernest Hemingway

Stefania Argeanu: Povesteste-ne, pentru inceput, cum este sa te intalnesti cu pianul “din dragoste de carte”.

Ioana Maria Lupascu: Ca sa glumesc un pic, as spune ca orice motiv este bun pentru a ma intalni cu pianul. Trecand la raspunsul serios, iti spun ca eu iubesc cartile, iubesc sa citesc, sa aflu, sa ma las inspirata si toate aceste imbogatiri spirituale se simt in ceea ce dau, apoi, muzical. Si, probabil, nu numai muzical.

In spirit imaginar si inventiv, ce crezi ca ar fi dispus sa ofere pianul, intregului univers, din dragoste de carte?

Toate artele se impletesc de minune, ele exprimand viata. Pianul, cred ca dintre toate instrumentele muzicale, ofera o mai mare complexitate, ofera armonie, polifonie, timbru amplu.

In cate limbi vorbesc cartile? In cate limbi iti vorbeste o carte?

In toate in care au fost scrise sau in toate in care ti se adreseaza tie, ca cititor. Pot vorbi limba sufletului, a mintii, a instinctelor, a creativitatii, a cunoasterii…

Eu ma relaxez citind, dar caut si raspunsuri. Fiecare raspuns, pe care il primesc, ridica noi intrebari. Si tot asa. Sunt curioasa din fire, am acea foame de a afla si nu toate le poti afla pe pielea ta. Nici macar nu este indicat si nici nu cred ca ar fi de suportat.

Cand auzi sunetul rasfoitor, iscoditor, ispititor al paginilor unei carti, la ce te gandesti?

Este momentul in care mi se deschide curiozitatea. Esti la un restaurant prima data. Poate ti-a fost laudat sau poate ai dorit demult sa ajungi acolo, poate stii ca chef-ul este special si deschizi meniul, apoi incepi sa iti imaginezi… si, deja simti, parca, aroma in nari… Cam asa este si cu cartile. O nerabdare launtrica de a “gusta” continutul.

“…Cum vreau eu sa fie cartea pe care o citesc? Vreau sa se citeasca usor. Aha, asa am facut ca scriitor! Vreau sa ma amuze, dar sa imi ridice probleme, vreau sa imi spuna o poveste, vreau sa imi vorbeasca frumos de oameni, vreau sa imi spuna poate si ceea ce nu stiam. Vreau sa imi fie usor sa citesc, dar vreau stima scriitorului. E o vorba : daca ai ceva frumos de spus, spune, daca e ceva urat…mai bine taci. In cartea Printul baghetei sunt numai lucruri frumoase despre toti care apar acolo…”

Ioana Maria Lupascu

“Planurile bizare ale calatoriei sunt lectii de dans date de Dumnezeu.”

Kurt Vonnegut

Ce semnificatie are cartea pentru tine, Ioana Maria Lupascu? Iti mai aduci aminte care este acea carte care a deschis si, ulterior, influentat gustul pentru lectura?

Cred ca Winnetou in copilarie. Iti marturisesc ca, in toate cartile copilariei, mai ales la Jules Verne, ma deranja ca trebuie sa treaca atat de mult pana sa inceapa actiunea care, in sfarsit, ma interesa.Treceam cu greu de prima jumatate a cartii, ma plictiseau – copil fiind – descrierile acelea lungi si lipsa intamplarilor reale. Apoi, odata inceputa actiunea, terminam cartea intr-o zi. Luptam greu cu nerabdarea mea de a intra mai repede in actiune. In adolescenta, mi-au placut acei scriitori tip Hemingway, care nu pierd vremea si nu iti sugereaza raspusurile. Si el si Faulkner, de exemplu, raspundeau dorintei mele de exact si concret, de a fi stimata ca cititor, de a nu mi se da mura in gura pe pagini intregi: “si el simtea asa si ea credea ca… si apoi i s–a parut ca… si gandea despre asta ca…, dar de fapt nu, pentru ca…”. Imi place sa mi se redea povestea si sa stiu eu singura ce ar putea crede “ea” sau ce si-ar putea imagina “el”, in acel caz.

Ce relevanta are parcurgerii unei povesti scrise?

Fata de cea auzita? Iti lasa ragaz sa o simti, sa poposesti acolo unde simti nevoia, sa cugeti o clipa sau doua, in plus, oriunde simti.

Care sunt punctele cheie pe care e necesar sa le stapanesti cu o asa indemanare, astfel incat trecerea de la cititor la scriitor sa fie una reusita?

Nu stiu. Dar eu, ca scriitor, m-am pus in pielea cititorului. Cum vreau eu sa fie cartea pe care o citesc? Vreau sa se citeasca usor. Aha, asa am facut ca scriitor! Vreau sa ma amuze, dar sa imi ridice probleme, vreau sa imi spuna o poveste, vreau sa imi vorbeasca frumos de oameni, vreau sa imi spuna poate si ceea ce nu stiam. Vreau sa imi fie usor sa citesc, dar vreau stima scriitorului. Asta vreau ca cititor de la o carte, ca cea pe care am scris-o eu si asta am pus inauntru, ca scriitor. Apoi, m-am gandit ca nu doresc un public tinta exclusiv muzical, deci nu m-am pierdut in explicatii dense, care ar plictisi cititorul profan in ale muzicii. Am scris pe intelesul tuturor, poate explicand anumite aspecte mai putin cunoscute ale profesiei, ale artei, dar din zona care poate interesa atat cunoscatorul, cat si pe cel neobisnuit cu ceea ce profesez eu. Si apoi, am mai gandit ceva… E o vorba: daca ai ceva frumos de spus, spune, daca e ceva urat… mai bine taci. In carte sunt numai lucruri frumoase despre toti care apar acolo.

A fi cititor nu e o stare conditionata imperativ de cea de a fi scriitor, insa starea de a fi scriitor, a simti povestea si a avea harul impartasirii ei este conditionata intr-un fel, de un stadiu anterior si, in continua formare, de cititor?

Da, de o mie de ori da. Asa cum in muzica, a fi meloman nu te obliga sa si canti, insa a fi profesionist iti cere sa asculti milioane de ore de muzica. Stii, aud des elevii de liceu spunand: ”…Eu nu merg la concerte ca ma incurca, eu nu ascult ca imi influeteaza interpretarea…”

Cum sa canti, daca nu asculti? Imposibil. Asculta, macar de te-ar influenta. Asculta mii de ore si pe ala, si pe celalalt… pe toti, apoi vezi ce iti place si ce nu, dar nu inainte. La fel, a scrie… nu se poate fara a citi. Cum imbogatesti vocabularul? Din saracia ta de necititor? Asta doar pentru a vorbi de un nivel mic de tot, cel de vocabular.

…Pe scena deciziile se iau in miimi de secunde, exista mai multa autenticitate, chiar daca totul este efemer…

Scriitorul isi aprovizioneaza reflexele stilului sau literar din atmosfera cartilor pe care le-a citit, pe care le citeste in permanenta?

Da si nu. Presupunand ca are deja un stil al sau format, acesta doar se imbogateste, se amplifica, se slefuieste precum diamantul, cu timpul. Nu toti au o maniera recognoscibila. De exemplu, pe Flaubert il recunosti. Si pe Hemingway, poate si pe Vonnegut. Ei toti au invatat si de la altii, s-au cizelat citindu-i si primind sfaturi de la altii. Hemigway spunea ca nu ai nici o valoare daca tu insuti nu crezi despre tine ca esti cel mai bun. Dar, de asemenea, tot el stia cat are de invatat. O replica este bravada, dar cealalta este esentiala prin smerenie .

Ce avantaje ai, ca fiinta umana, ca scriitor, daca printre obiceiurile tale prioritare se numara cel de a avansa in lectura si a nu ramane la vechile lecturi?

Iesirea din zona de comfort. Poti folosi sau nu, ceea ce ai aflat. Ti se poate potrivi sau nu, dar stii. Cunoasterea… si aici pot sa curga fluvii de cerneala. Dupa ce stii, poti alege ce vrei. Din plin poti face orice, din trei stropi ce sa faci?

Muzical vorbind, ca pianist, am avut profesori care mi-au predat toate tehnicile pianistice. Am cunoscut scoala franceza, cea germana, am lucrat cu o doamna ce fusese eleva lui Cortot si a Nadiei Boulanger. Am luat contact si cu scoala italiana, evidet cu cea romaneasca si, apoi, la final, am invatat scoala pianistica rusa cu maestrul meu, Lazar Berman. Eu am ales din toate ce mi s-a potrivit. Apoi, daca vrei parerea mea sincera, pentru mine… Ce voi spune, este ceea ce cred eu, nu este un adevar general valabil, dar, in ochii mei, scoala rusa este net superioara tuturor celorlalte scoli. Scoala veche rusa. Tehnica pe care o inveti, tehnica touche-ului, tehnica de virtuozitate, de cantabil, de… tot este incomparabil superioara celorlalte, pentru ca iti permite sa faci orice vrei si nu exista posibilitatea ca pianul sa nu raspunda. Daca nu a raspuns, nu ai cerut tu. Lazar Berman mereu spunea ca nu exista piane proaste, ci doar pianisti prosti. Trebuie sa ai capacitatea de a face minuni pe orice darapanatura de pian, sa cunosti cum se face asta. Si exista un know-how. Asta il inveti la scoala rusa, nu si la celelalte. Este minunat sa ai un Steinway de concert, in fata ta, care face culori inainte sa iti vina tie ideea. Te inspira el. Dar masura ta de pianist nu e doar in fata unui instrument de exceptie, ci in fata oricarui pian, fie el cat de vechi sau degradat. Pianele nu sunt precum viorile si vinul… nu devin mai bune cu timpul , din pacate.

In afara de timpul acordat documentarii povestilor prin biblioteca/ biblioteci, ce alte activitati, implicari, actiuni, gesturi, atitudini, comportamente definesc profilul scriitorului, in acceptia ta?

Trairea vietii cu intensitate, asa cum vine ea peste el. Asa cum orice artist trebuie sa o faca, ca de acolo vine seva lui, de acolo isi trage densitatea si se umple, din viata si viata o va reda publicului si cititorilor. Emotiile lui, experienta lui, trairea lui, lacrimile lui si bucuriile lui, ceea ce l-a inaltat si ceea ce l-a sfasiat. Sa traiasca deplin, fara temeri.

Atunci cand, din cititor devii scriitor, in ce maniera ti se confeseaza universul cartii?

Din ambele, intrucat, fara sa vrei, deja esti ambele. Citesc, dar ma si inspir, ma relaxez ca cititor, dar poate iau si idei.

“…Am gasit bucurie in scris. Cuvintele mi se scriau singure in cap si nu ma lasau sa dorm.
N-am mai avut, de atunci, o asemenea stare. Dar mi-e dor de ea, de acel fluviu, de acea cascada de cuvinte care izbucnesc din mine…”

Ioana Maria Lupascu

“Ceasurile omoara timpul… Timpul este mort atata vreme cat este ticait de micile rotite din orologii. Numai atunci cand ceasurile se opresc, apare sansa de a trai.”

William Faulkner

Ce presupune, de fapt, actul scrisului?

Descatusare si un fel de exhibitionism emotional, insa facut rational. Ai timp sa gandesti ce lasi si ce corectezi. In muzica, in actul scenic nu ai timp. Poate acasa, in studiul tau, decizi sa faci ceva, dar pe scena deciziile se iau in miimi de secunde. Acolo te dai pe tine fara limita, daca asta ti-e genul. In scris, iti este ingaduit sa te razgandesti. Azi am scris, dar peste noapte sau peste doua saptamani, am o alta perceptie asupra actiunii, apar modalitati distincte, mult mai intense, de a spune povestea, si-atunci schimb ceva din stilistica, pastrand esenta. Pe scena nu ai posibilitatea asta si, poate, exista mai multa autenticitate, chiar daca totul este efemer.

Care au fost nuantele acestui incipit pentru tine?

Eu am gasit bucurie in scris si mi-a fost foarte usor. Inca din liceu scriam, ba la revista scolii, ba la nu stiu care ziar. Apoi au urmat articolele la Monitorul, Liternet, Q Magazine. Scrisul mi-a adus mereu placere. Nu m-am gandit ca voi scrie o carte, poate mi-ar fi placut ideea, dar nu vedeam necesitatea si nici subiectul si, apoi, a venit o zi in care amandoua au fost prioritate si au aparut singure in viata mea. Atat subiectul, cat si necesitatea, si totul s-a scris in cateva luni, 350 de pagini pe nerasuflate. Dar si cu multe nopti in care cuvintele mi se scriau singure in cap si nu ma lasau sa dorm.N-am mai avut de atunci o asemenea stare. Dar mi-e dor de ea, de acel fluviu, de acea cascada de cuvinte care izbucnesc din mine. Acum nu am subiectul. Si iarasi nu vad necesitatea. Dar sa stii ca nu vreau sa provoc viata sa ma readuca intr-un moment similar cu acela.

Cand, cum se scrie cartea: din amintiri, notatii consecvente sau selective intr-o agenda care functioneaza pe post de pre-sertar al cartii, din imaginile, sonoritatile, cautarile, intalnirile fiintiale si destinatiile benefice, inregistrate cu ageritate in condica minutioasa, detaliata, elaborata sau succinta a creierului, in fata colii albe de hartie, in imediata apropiere a word-ului, la intersectia dintre timpul ocupat si timpul liber, de mana cu inspiratia sau lasandu-te inspirata in cel mai neasteptat moment?

Fiecare are felul sau. Iti spun cum am scris-o eu pe a mea. Si a fost ceva atipic pentru ca, de obicei, eu astept inspiratia de moment. Stau, stau, stau si apoi, deodata, scriu totul in zece minute si tot ce trebuie, apoi, sa fac este sa inchid si sa revin, dupa ce am facut altceva, pentru a mai corecta pe ici, pe colo. Eu nu pot nota. Daca ceva ma inspira, imi ramane intiparit in cap si iese la momentul in care trebuie, daca nu a ramas este pentru ca nu merita a fi mentionat.

Insa, cartea… am scris-o cu toate datele proaspete in cap, din dorinta ca aceste amanunte sa nu fie date uitarii. Am scris-o cu un sentiment atunci, care clocotea si daca as fi asteptat nu ar mai fi avut acelasi ton, evident. Am pus tot ce era mai frumos in mine, atunci, si mi-am zis ca un mare dirijor merita sa nu fie uitat niciodata. Ceea ce eu am aflat de la el merita dat lumii intregi ca scoala, ca experienta de viata. Apoi am scris de mine, de Lazar Berman, apoi am scris de toate povestile pe care le-am aflat stand langa acel mare dirijor. Povesti despre colegi ai sai, mari muzicieni, mari oameni de arta. Am un capitol cu Emanoil Elenescu, in care toti care au citit au ras cu lacrimi, intrucat Elenescu era un personaj aparte. Vorbesc de Ruha, de Ion Voicu, de Gogu Georgescu, de Celibidache, de cei de azi, de cei care sunt in spatele scenei, mai putin cunoscuti, dar fara de care concertele nu se pot desfasura. Povestesc experiente frumoase sau haioase de muzician, ale mele sau ale altora, acelora mari care ne infioara inima si auzul. Apoi vorbesc de tsunami… si mai vorbesc de istoria Romaniei, istoria din Al doilea Razboi Mondial traita de un personaj cu care am avut o amicitie aparte si la care gandul imi zboara cu drag, Radu Ionescu-Galati, care a fost general de armata pe front in Rusia. Toate aceste povesti sunt in cartea mea care este un fel de tribut inchinat unui dirijor roman. Vad acum ca, in cronici, sunt preluati termeni cu care l-am descris eu in carte. Nu spune nimeni ca eu am fost prima care l-a numit asa. N-am nevoie sa o spuna cineva. Ma bucur, in schimb. Inseamna ca au citit, ca le-a placut, inseamna ca laudele mele au fost adevarate si, in sufletul, meu ma bucur. Nu am nevoie sa fiu mentionata. Mi-e suficient sa stiu eu ca am facut bine ce am facut. Restul nu mai conteaza.

Exista un moment, un spatiu potrivit(e)/ nepotrivit(e) pentru ceea ce inseamna ceremonialul scrierii?

Nu. Fiecare isi delimiteaza aceste lucruri. Pentru mine, este la cerere cu dead-line sau… cand vine momentul. Ambele functioneaza, de fapt, si la cerere este tot un fel de “a venit momentul”.

In ce consta dimensiunea practica, pragmatica a literaturii, flexibila in a fi transferata, aplicata in viata de zi cu zi?

Auzim cu totii “eu n-am timp de scoala, eu am scoala vietii. Eu n-am timp sa citesc”. Ce prostie. Ai timp sa le incerci pe toate? Iti ajunge o viata sa incerci tot? Si apoi… si Ivan invata din greselile proprii. Nu e nici o filozofie in asta. Ideea e sa mai inveti si din greselile altora. Auzite sau citite. Ca n-ai timp sa faci toate greselile. Si cititul asta nu e abstract, mai vezi cum a facut unul intr-o situatie similara cu a ta, cum a gandit altul cand a dat de greul de care ai dat tu…

“…Care este sentimentul predominant dupa ce am asezat povestea sub semnul cartii? De eliberare, de usurare, ca am golit prea-plinul si ma simt bine si linistita, in sfarsit. Se opreste suvoiul de idei si de cuvinte, pe masura ce ajung toate pe hartie…”

Ioana Maria Lupascu

Cand sunteti fericiti, faceti o sarbatoare din asta.”

Kurt Vonnegutr

Cand sunteti fericiti, faceti o sarbatoare din asta.”

William Faulkner

Autenticitate, imaginar, instante narative orientate spre cititor, cu predilectie, intradiegetic/ extradiegetic, elemente biografice, amintiri, evocari, recuperari, certitudini si trimiteri stiintifice… Cai, tehnici, motivatii launtrice, sinceritate stilistica, plan(uri) narativ(e) pot fi sintagmele enuntate anterior. Cum se ajunge, insa, la inima cititorului si, totodata, cum se ramane pe o perioada nedeterminata de timp in constiinta, in ideile, emotiile si sentimentele sale?

Cu sinceritate. Cu emotie. Cu inima ta pusa pe tava. Asa cum fac si in muzica, asa cum fac si in viata. Cand dau, nu am masura. Daca am hotarat sa dau, dau tot si peste limita, fara sa ma uit si sa socotesc si sa cantaresc, ma dau fara balanta. Eu sunt omul a totul sau nimic, nu pot cu jumatati de masura. Cand fac ceva, fac pana la capat. Cand am ajuns la capat sau la ceea ce socotesc eu a fi capatul, ma opresc si nu mai fac, dar intai trebuie sa ajung deplin la capat.

Ce metode de scris te-au ajutat la construirea povestii “Printul baghetei”?

Tot emotia si inima si ceea ce am trait si ca dau totul pana la capat. Apoi, sa stii ca eu am avut o profesoara. Cand eram in liceu, faceam ore particulare cu o traducatoare exceptionala: ore de engleza, meditatii la engleza. Apoi cand am terminat… mi-a venit greu sa ma despart de ea si am inceput sa lucram la stilul de scris si, astfel, pe toata perioada liceului m-am dus la ea, de la ea am invatat multe. Apoi, o data cu intrarea la facultate, in 1995, am intrerupt, dar tot ce am invatat acolo se numea: Oana Chirita… Am folosit, de fiecare data, ceea ce m-a invatat, cand am scris. Ea a dezvoltat aceasta iubire a mea… si acest talent si usurinta pe care o am la scris.

Care este sentimentul predominant dupa ce ai (s)pus, dupa ce ai asezat povestea sub semnul cartii care ajunge intr-o librarie, intr-o biblioteca?

De eliberare, de usurare, ca am golit prea-plinul si ma simt bine si linistita, in sfarsit. Se opreste suvoiul de idei si de cuvinte, pe masura ce ajung toate pe hartie. Apoi, senzatia aceea unica de a tine propria carte in mana, pentru prima oara, nu se poate reproduce in cuvinte.

In ce masura conteaza sa asculti cartea care vorbeste in tine, chiar inainte de a fi scrisa?

Hmmmm… Buna intrebare!… La prima, poate ea se scria in mine si eu nu stiam, si apoi a venit momentul si n-am mai stat sa ascult nimic, ca se scria singura, frenetic. Si este frumoasa, atat de frumoasa ca sentiment sau cuvinte, este frumoasa prin ce spun despre cei de acolo. Fiecare cuvint este o lauda, este un altar de multumire pentru ce am primit, Dar poate ca azi sunt in momentul intrebarii tale. Si nu azi, exact azi, ci azi de cativa ani. Ma ascult… ma intreb… simt ca va veni din nou momentul si sa stii ca, de doi ani, tot incep si ma opresc, imi zic:”nah…, nu e despre asta” si renunt. Am un prieten jurnalist, care mereu ma suna:“Te-ai apucat de scris? Trebuie sa scrii, ca ai talent.” Stiu si eu asta, dar… ma ascult. Inca n-am simtit despre ce sa fie urmatoarea mea carte. Si inca nu a venit momentul.

Interviul a fost realizat de Stefania Argeanu

Sursa: Stefania Argeanu

Autor: Stefania Argeanu

http://www.ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=4961

Eroii nu se uită, se cinstesc

Lupascu Ioana — Thu, 27 Oct 2022 19:10:21 +0000

Articol scris deIoana Maria Lupașcu

Publicat pe data de 07-09-2022

Marți, 6 septembrie, Arhiepiscopul Tomisului, IPS Teodosie, a oficiat o slujbă de pomenire a eroilor căzuți la datorie în anul 1916 (1-6 septembrie), înmormântați în Cimitirul de onoare de la Șumenți (nord de Tutrakan, ex-Turtucaia), Bulgaria.

Micuțul cimitir închinat ostașilor români, bulgari, sârbi, germani, care au căzut în cumplita bătălie de la Turtucaia s-a umplut marți dimineață de un alai de preoti, un grup de pelerini români veniți din Periș, pelerini veniți de la Mănăstirea Dervent și membrii ai Asociației Cultului Eroilor.
Ips Teodosie a oficiat parastasul, momentul a fost înălțător, iar membrii ai Coralei Armonia au dat „răspunsurile”. Rugăciunea s-a înalțat la cer, ca la fiecare slujire a arhiereului, printre preoți numărându-se și părintele exarh Andrei, starețul Mănăstirii Dervent.

Numele de parastas provine din limba greacă, parastasis, care înseamnă a sta în rând cu cineva, a sta alături de cineva, a mijloci pentru cineva. Foto Vali Vădănoiu

Părintele exarh Andrei, starețul Mănăstirii Dervent, a venit alături de IPS Teodosie împreună cu un grup de pelerini. Foto Vali Vădănoiu

Crucile așezate pe mormintele soldaților bulgari au inscripționate nume de oameni, însă mormintele soldaților români au cruci, pe care nu scrie nimic. Un singur ofițer român are numele scris pe mormânt.
Gardul ce străjuiește cimitirul este placat pe jumătate cu numele tuturor soldaților bulgari căzuți pe câmpul de luptă.

CONDUCĂTORII UITĂ TRECUTUL CU UȘURINȚĂ

Autoritățile române nu au fost interesate până acum într-o minimă investiție de a afla numele compatrioților noștri, apoi de a le scrie pe jumătatea de gard rămasă liberă și care așteaptă să poarte aceste nume.

Din anul 2009, Asociația Cultul Eroilor comemorează anual eroii căzuți în bătălie. Foto Vali Vădănoiu

Col. Remus Macovei, președintele Asociației Cultul Eroilor, presupune că acest fapt s-a întâmplat pentru că locul marchează o înfrângere și nu o victorie. Tot el, însă, explică că lucrurile nu au fost chiar așa și dacă acum întâlnim adesea persoane incapabile printre autorități, care produc dezastre, și apoi rămân în funcții de conducere, la fel s-a întâmplat și atunci. Înfrângerea nu a aparținut soldaților, ei au fost insuficient înarmați și învinși de armamentul german, cu care erau echipate trupele rivale. Așa cum la începutul anilor 1900 nu s-a investit în armament, astfel se întâmplă și astăzi, a explicat în discursul său col. Macovei.

39.000 DE SOLDAȚI ROMÂNI

Armata română a pierdut în luptele de la apărarea capului de pod Turtucaia 7.000 de soldați care au fost uciși sau răniți grav și 28.500 luați prizonieri. Înfrângerea s-a datorat strategiei greșite a Marelui Stat Major român, care a încercat să aibă o defensivă înaintată pe linia Dunării, dar fără a înarma corespunzător trupele.

România dobândise Cadrilaterul (sudul Dobrogei), în urma victoriei din cel de-al doilea război balcanic, în 1913 și autoritățile vremii doreau păstrarea a două puncte întărite în sudul Dunării: Turtucaia și Silistra. Dar fiind slabi strategi, comandanții armatei noastre au minimalizat rolul artileriei, care se dovedise foarte eficientă primii ani de război.

În timp ce generalul MacKenzie, comandantul forțelor bulgare, aliate cu germanii și turcii, punea la cap planul strategic, generalul român Aslan își petrecea timpul în București, fiind văzut zilnic la Capșa și în alte restaurante de bon ton ale vremii. În timp ce bulgarii erau bine conduși și înarmați modern, românii aveau lipsuri în privința instruiției, armamentului și muniției. Deși superiori ca număr și entuziaști, românii erau înarmați cu puști Mannlicher, arme de proastă calitate, vechi și cu multe defecte.

Slujba de comemorare a eroilor căzuţi la Turtucaia se ţine anual, în ziua de marţi după prima duminică a lunii septembrie. Foto Vali Vădănoiu

Poetul George Topârceanu a căzut prizonier în urma luptei și a lăsat mărturie: „Tot vălmăşagul acela de oameni grămădiţi acolo fu cuprins deodată, fără o pricină aparentă, de o panică nebună. Ca nişte fiare speriate se repeziră pe punte, pe ponton, inundară bacul, împingându-se sălbatec, făcând loc cu pumnii şi călcând în picioare răniţii, apucaţi fără veste şi striviţi din toate părţile. Era un ţipăt sfâşietor, vaiete de oameni în agonie, gemete de piepturi strivite sub cizme, de oameni cu capul zdrobit sub călcâie, de schilozi cu rana sângerândă, în neputinţă de a se apăra. …Niciodată nu am simţit mai adânc ca atunci că omul e mai rău decât fiara. “

Românii au pierdut la Turtucaia 160 de ofițeri și 6000 de soldați, iar 480 de ofițeri și 28.000 de soldați au ajuns prizonieri. Foto Vali Vădănoiu

DATORIA DE A RECUNOAȘTE JERTFA ÎNAINTAȘILOR

Constantin Argentoianu, fost prim ministru al României în 1939 a spus că „Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei, aproape fără niciun control.” Foto Vali Vădănoiu

În predica sa, IPS Teodosie a evocat bucuria ostașilor căzuți pe front, care așteptau pomenirea și „îmbrățișarea” produsă astfel între biserica triumfătoare, a lor, a celor din cer, și biserica luptătoare, noi, cei de pe pământ.
Eroii noștri au căzut pentru libertatea noastră de azi, pentru libertatea credinței și a fiecăruia dintre noi.

La final, Corala Armonia a intonat Imnul Eroilor, Sus inima români și Trăiască România, ultima piesă făcând parte din piesele compuse special pentru ei. Acest moment a făcut ca întregul eveniment să devină și mai emoționant.

În locul autorităților, care nu sunt interesate în a cinsti eroii căzuți la Turtucaia, arhiereul tomitean a promis că se va ocupa și va ajuta la aflarea numelor ostașilor căzuți și amplasarea plăcilor ce le vor purta numele.

La final pe mormintele eroilor noștri, dar și pe dealul ce adăpostea cadavrele comune au rămas sute de garoafe roșii, trandafiri purpurii și margarete albe.

Ioana Maria Lupaşcu este pianist concertist şi solistă a Filarmonicii Paul Constantinescu Ploieşti. Foto Vali Vădănoiu

Eroii nu se uită, se cinstesc

Opera Națională București. „Crai nou” sau drumul de la tradiționalism la modernitate

Lupascu Ioana — Thu, 27 Oct 2022 19:05:08 +0000

Articol scris deIoana Maria Lupașcu

Publicat pe data de 08-10-2022

În zilele de 4 și 5 octombrie 2022, Opera Națională București a programat opereta Crai Nou de Ciprian Porumbescu, în anul în care se împlinesc 140 de ani de la premiera ce a avut loc în februarie 1882 în Brașov.

Scena Operei Naţionale București s-a umplut cu frumoase costume populare românești, iar baletul Operei a fost completat de voci soliste ale casei, dar și invitate.

În regia lui Răzvan Dincă, ariile celebre ale operetei au fost legate între ele de vocea unui narator. Momentele jucate ce construiau firul poveștii în celelalte puneri în scenă, au fost înlocuite în cazul acesta de scurte narațiuni ce împrieteneau spectatorii cu obiceiurile și istoria țării noastre. Câteva surprize cu trimiteri în istoria noastră recentă, au făcut deliciul spectatorilor prezenți în sală.

Daniel Jinga, directorul Operei Naţionale București a fost și cel care a dirijat în aceste două seri orchestra Operei, cu aplombul și entuziasmul obișnuit, dar care parcă în această seara au adus un plus de tonicitate, vervă și impetuozitate, muzicii.

Adrian Damian a semnat scenografia, care a impresionat. El este, de fapt, extrem de prolific și talentat în multe direcții, precum spații extrasenzoriale, măști, decoruri, ilustrații și instalații video și multe altele. Deși nu împlinit încă 40 de ani, a fost scenograful a peste 50 de spectacole și în 2021 a obținut pentru spectacolul de teatru Gogol de la Teatrul Regina Maria din Oradea Premiul pentru Cel mai bun scenograf al anului.

Opereta lui Porumbescu a fost construită pe o veche legendă populară care spune că, atunci când apare pe cer Crai Nou (primul pătrar al lunii), tinerele fete care i se închină obțin îndeplinirea dorințelor.

Dregătorul (Radu Ion) are o fată, pe frumoasa Anica (Daniela Cârstea, care a plăcut auditoriului cu vocea sa senină, plină și curată), care fuge de acasă cu iubitul său, Leonas (Andrei Petre) pentru a se căsători. Un obicei des folosit la acea vreme, când părinții se împotriveau uniunii a doi tineri, răpirea fetei. Ei se ascund, ajutați de Dochița (Oana Șerban) și Corbu (Ion Dimieru), iar la final reușesc să se căsătorească. Muzica este veselă, tonică, cu puternice accente patriotice, descriind o atmosferă tipic românească.

Bas-baritonul Ion Dimieru și baritonul Alexandru Constantin sunt soliștii Operei Nationale București, în timp ce sopranele Oana Șerban și Daniela Cârstea și tenorul Andrei Petre au o îndelungată experiență pe scena Operei Comice pentru Copii.

POPORUL ROMÂN STĂ PESTE OFFENBACH, GENÉE, SUPPÉ

,,Un asemenea popor plin de viață şi de inteligență nu poate să dispară niciodată” a spus tânărul muzician după premiera operetei sale – considerată a fi prima operetă românească -, la care au asistat peste 2000 de oameni.

În 1882 opereta a avut mult succes, dar criticii a doua zi au considerat muzica ca fiind vie, foarte plăcută şi că ,,ne dovedeşte că a studiat cu multă diligenţă operele compozitorilor moderni: Offenbach, Genée, Strauss, Lecocq ş.a.’’

Compozitorul a fost tare dezamăgit de articol, căci îi știrbea din succes, originalitate și din recunoașterea profesională, așa că a răspuns prompt: ,,Îmi permit a declara la locul acesta, că eu din toată literatura muzicii moderne, chiar componiştii aceştia îi cunosc mai puţin şi nici când nu i-am făcut ca obiect de studiu … şi dacă este vorba de vreun componist, care l-am studiat şi-l studiez şi acum cu multă diligenţă, atunci îmi permit a spune că componistul acesta e însuşi poporul nostru român, care stă peste Offenbach, Genée, Suppé etc.’’, cu patriotismul ce l-a înflăcărat dintotdeauna.

Într-adevăr, la Conservatorul din Viena, unde a studiat, Porumbescu i-a avut profesori pe Anton Bruckner și pe Franz Krenn, dar nu şi pe cei înşiruiţi de criticii vremii. Anton Bruckner a fost compozitorul emblematic pentru perioada finală a romantismului muzical al Imperiului Austro-Ungar, prin armoniile lui stufoase, adesea disonante, şi lucrări lungi, de o polifonie complexă şi greu de urmărit de o ureche neavizată. Muzica lui Porumbescu, este însă impregnată de o pecete proprie și ușor recognoscibilă a romantismului amestecat cu folclorul românesc. Dacă această combinație poate fi găsită în istoria muzicii universale, printre alții, la Frédéric Chopin în polonezele sale sau la Franz Liszt în Rapsodiile ungare, în România, Ciprian Porumbescu este unicul compozitor ce a creat în această manieră.

Ca într-un fel de compensație peste timp, deși nu a apucat să compună multe lucrări, căci arestat în tinerețe pentru că a cântat melodii populare românești în Bucovina și în închisoare s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală ce îl va răpune la vârsta de 30 de ani, unele piese ale lui au devenit un fel de simbol muzical al sufletului poporului român. Balada sa, cântecul de jale al inimii sale fremătând, este chiar freamătul spiritului și structurii românești. A compus multe cântece patriotice cunoscute, dar Pe-al nostru steag este scris unire nu este folosit de România, ci de Albania ca muzică pentru imnul național.
Povestea vieții și a dragostei ce anima sufletul lui Porumbescu este țesută muzical de Gherase Dendrino în opereta Lăsați-mă să cânt.

VEȘNICUL ROMANTIC

Figura lui Ciprian Porumbescu, mereu tânăr căci nu a apucat să îmbătrânească, ni se dezvăluie cu trăsături frumoase, pătruns de o blândețe care pare că i s-a așternut pe chip pentru a rămâne acolo pe vecie. Compozitorul poate reprezenta portretul romanticului perfect: frumos, sărac, bolnav, îndrăgostit, dar nefericit în dragoste, căci părinții fetei se opun uniunii lor și o trimit la studii în străinătate, patriot și cutezător până la moarte în a apăra idealurile strămoșești. Un moment întipărit în istoria nației și culturii românești este întâlnirea celor doi mari artiști romantici și patrioți ai României, Ciprian Porumbescu și Mihai Eminescu în 1871, la aniversarea a 400 de ani de la zidirea mânăstirii Putna, când violonistul a impresionat pe toată lumea și pe poet până la lacrimi cu felul său de a mânui arcușul si de a face vioara să cânte. ,,Acum pot să mor, căci am cântat Daciei întregi”, a spus muzicianul la final, iar din auditoriu s-au auzit glasuri care au considerat că a cântat dumnezeiește.

Revenind în timpurile noastre, în calda seară de 5 octombrie 2022 în Sala Mare a Operei Naționale București, amintindu-mi cum naratorul, în prima sa intervenție a spus că Ciprian Porumbescu a scris opereta cu speranța unor noi începuturi, îmi doresc ca aceste două reprezentații să fie o piatră de temelie pentru cât mai dese programări viitoare.

Opera Națională București. „Crai nou” sau drumul de la tradiționalism la modernitate

Pianul cu poeme și aplauzele cu lacrimi de Alice Năstase Buciuta

Lupascu Ioana — Thu, 27 Oct 2022 18:39:27 +0000

S-au împlinit zece ani de când actrița și regizoarea Daniela Nane, împreună cu pianista Ioana Maria Lupașcu, au creat și au început să dăruiască publicului o bijuterie de spectacol: “Pianul cu poeme”.

La început, întâlnirea lor s-a numit “Dor de dragoste”, iar scena Filarmonicii George Enescu le-a găzduit muzica și recitarea în marea sală a Ateneului, pe 17 martie 2012. De atunci spectacolul s-a așezat din ce în ce mai bine, mai înalt, mai aproape de desăvârșire. Numele “Pianul cu poeme” s-a făcut cunoscut. Spectacolul a ajuns aproape pretutindeni, în țară și în lume. Și n-a existat un om care să-l vadă și care să nu plece din sală mai nobil și mai luminos decât venise.

Ce poate să se întâmple, însă, la un spectacol cu doar două eroine și un pian pe o scenă?! Fără intrigi, fără zorzoane, fără trupă de dans, fără cor, fără coregrafie, fără butaforie? Pe cine l-ar mai putea impresiona muzica – unui singur pian – și poezia – unei singure voci – într-atât încât să-și pună masca pe față și să meargă la spectacol?! Sunt întrebări firești, într-o lume a marilor ezitări, a îmbulzelii ofertelor artistice și a foarte deselor noastre amânări. Totuși, cine a fost la “Pianul cu poeme” are și răspunsurile, mai îndreptățite, mai limpezi și mai curajoase decât orice îndoieli. Și o petală de veșnicie în plus așezată în spațiul sacru al inimii.

Daniela Nane recită poeme splendide, unele cunoscute, dar căpătând o nouă viață prin inflexiunile glasului ei; altele pe care nici cei mai îndărătnici căutători și cunoscători de poezie nu le știau până acum, și care vin către public ca daruri neasemuite, căci unde, Doamne, mai ai șansa să asculți poezie în primă audiție?! Daniela Nane are nu o voce, ci mai multe, care-și strunesc nuanțele când în registre grave, când în tușe jucăușe, când în jocuri de adâncimi și înalturi care țin emoția publicului pe palme, sau, mai degrabă, pe aripi, poeme care înfățișează dragostea cu toate chipurile ei, îndrăgostirea curată, iubirea pătimașă, dragostea îngenuncheată, poveștile cu finaluri sfâșietoare sau acelea care se așază sub semnul sfânt al lui “întotdeauna”, fie ele omenești, fie dumnezeiești.

Nici Ioana Maria Lupașcu nu are doar două mâini și nici un singur fel de a atinge clapele pianului. Harul ei de mare pianistă purtată de destin în școlile celor mai mari maeștri și pe scene dintre cele mai exigente e așezat nu numai într-un repertoriu de-o frumusețe dumnezeiască, trecând prin Rachmaninov, Chopin, Piazzolla, Satie, Massenet sau prelucrări folclorice românești, ci și în potriviri ale interpretărilor care să prelingă emoția din vers în emoția din sunet și apoi s-o întoarcă spre public.

Și mai e un secret, pe care cele două artiste nu îl dezvăluie, dar pe care cei ce au avut șansa să revadă “Pianul cu poeme” l-au aflat. Niciun spectacol nu este identic cu celălalt, întotdeauna protagonistele schimbă ceva, așază în deciziile artistice ceva anume ce răspunde energiei publicului din acel loc, din acel timp, din acel dor, din acel suflet.

Aș vedea “Pianul cu poeme” iar și iar, ca într-o beție de frumusețe. Aș mai plânge o dată, aș mai râde o dată, m-aș mai minuna de o mie de ori de cum se așază harul acolo unde e chemată nu doar arta cea mai înaltă, ci și credința cea mai strălucitoare, aceea care rotunjește până la desăvârșire cuvintele în poeme, sunetele în muzică și lacrimile de bucurie și de înălțare în aplauzele publicului.

UPDATE: “Pianul cu poeme” se va juca și pe 16 aprilie 2022, la Sala Media a Teatrului Național București.

Fotografii Biblioteca Județeană Ialomița

Pianul cu poeme și aplauzele cu lacrimi

Ioana Maria Lupașcu: Viața nu e un balon roz în care toate se întâmplă așa cum vrei… de Alice Năstase Buciuta

Lupascu Ioana — Thu, 27 Oct 2022 18:33:12 +0000

Am întâlnit-o și am stat de vorbă în spațiul încărcat de lumină și de iubire de la Casa Artelor „Dinu Lipatti” pe minunata pianistă Ioana Lupașcu, solista Filarmonicii din Ploiești și eroina plină de har a unor spectacole absolut de neuitat. Sub ocrotirea spiritului celui mai mare pianist al tuturor timpurilor, Dinu Lipatti, am stat de vorbă cu Ioana despre arta aflată mai presus de destin și despre destinele scrise, dinainte, în stele.

Fotografii realizate la Casa Artelor „Dinu Lipatti” de Paul Buciuta

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Provii dintr-o familie de muzicieni?

Ioana Maria Lupașcu: Nu, provin dintr-o familie de medici. Și mama, și tata, și bunicul au fost medici. Mama psihiatru, tata, pneumolog. Doar eu am făcut muzică. Pentru că tatăl meu a vrut ca eu să încerc toate activitățile, încă de când aveam trei ani, m-a dat la înot, la gimnastică, la pian, la vioară, iar el ar fi vrut să fac performanță la toate. Și am și făcut la câte ceva, de exemplu, am fost campioană națională la înot în stil fluture, dar tata s-a gândit că o carieră de sportiv este mult mai scurtă decât cea de artist și a preferat să aleg, până la urmă, pianul. Până în clasa a VII-a am locuit în Brăila, apoi am venit, doar eu, în București, la Liceul George Enescu. Am stat mai întâi la o mătușă, apoi mi-au cumpărat ei un apartament, după ´90, așa că de la 14 ani am stat singură, părinții veneau la mine doar în weekend.

Pianista Ioana Maria Lupascu, interviu pentru Marea Dragoste-revistatango.ro, nr. 140, iunie 2018

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum a fost experiența școlii de muzică?

Ioana Maria Lupașcu: Am avut mult de recuperat, pentru că școala din Brăila era, clar, sub nivelul celei din București, dar am avut parte de o profesoară foarte răbdătoare, care studia cu mine la ore, pentru că eu, recunosc, locuind singură, nu studiam prea mult acasă. Atunci nici nu îmi doream foarte mult să fac pian, îmi doream orice altceva, pentru că, într-un fel, ai mei aleseseră în locul meu și mi se părea că fac asta din obligație, plus că pianul era, cumva, motivul care mă despărțise de părinți și de casă. Mult mai târziu mi-am dat seama că și eu vreau asta…

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum ai avut o asemenea revelație?

Ioana Maria Lupașcu: Atunci când am avut posibilitatea să renunț cu adevărat. Eram în anul doi la Conservator, împlinisem 18 ani și atunci m-am gândit că îmi pot permite să renunț, voiam să plec din țară. Și abia atunci, când am simțit că pot renunța de tot, am realizat că și eu vreau să fac pian și doar din momentul acela am început să lucrez serios, din voința mea. Am plecat la Lausanne, am fost admisă acolo să fac masteratul, dar nu m-am înțeles cu profesorul, care era un tiran. Între timp, se conturase și visul meu cel mai mare, acela de a ajunge să studiez cu Lazar Berman, pe care îl cunoscusem la un curs de vară. Și l-am sunat, chiar când el își forma clasa, dar eu nu am primit viză să plec și nu am ajuns la concurs. Dar mi-a spus că și dacă nu voi ajunge să ocup un loc, putem lucra în particular.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Îți permiteai, din punct de vedere financiar?

Ioana Maria Lupașcu: Mă ajutau părinții. Dar economiseam și eu, nu cheltuiam, nu risipeam…

Pianista Ioana Maria Lupascu, interviu pentru Marea Dragoste-revistatango.ro, nr. 140, iunie 2018

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Și cu viza cum a fost?

Ioana Maria Lupașcu: Am obținut-o până la urmă. Și am și intrat la clasa lui Lazar Berman, la academia de pian, acolo unde preda el. Am fost 100 de candidați pe loc, dar eu am intrat. Apoi am lucrat cu maestrul până la moartea lui. De aceea, mă consider produsul școlii vechi rusești, eu de la el am învățat pian.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Rusești?

Ioana Maria Lupașcu: Lazar Berman era rus, chiar dacă se mutase în Italia în anii ´90 și devenise cetățean italian. Academia la care preda era lângă Como, iar el locuia la Florenza, însă fusese coleg cu Richter, cu Ashkenazy, i-a avut profesori pe marii maeștri ruși. Și exigența lui era maximă, munca mea a fost absolut enormă, lucram uneori și câte 14, 15 ore pe zi. Pentru că el lucra după standardele lui, cerea foarte mult și nu avea timp de pierdut cu cei care nu țineau ritmul, mai ales că erau atât de mulți cei care doreau să lucreze cu el. Zburau colegii mei la fiecare oră. Lucra cu noi o dată pe lună, iar eu a trebuit, prima oară, să-mi depășesc în primul rând limitele fizice, și a fost foarte greu într-o lună să ajung la nivelul cerut…

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Totuși absolviseși Conservatorul, la pian…

Ioana Maria Lupașcu: Cum să poți să compari o legendă a muzicii și grandioasa școală rusă cu cineva care, de fapt, nu cântă niciodată? Nivelul e foarte scăzut, nu putem compara. El ne cerea să fim la nivelul lui, cântam eu, cânta el, apoi cântam împreună și trebuia să țin pasul cu el. Eu am avut întotdeauna o virtuozitate bună, dar, atunci, la începutul școlii, eu cântam ca tempo o pătrime, când el cânta patru. Dacă nu reușeam să depășesc nivelul ăsta, nu rămâneam. A trebuit să lucrez enorm, la nivelul de virtuozitate, de expresivitate, la experiența cântatului cu orchestra, la ce înseamnă să fii solist. Am învățat lucruri pe care aici nu le înveți niciodată, majoritatea profesorilor n-au cântat cu orchestra în viața lor!

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Și ți-a plăcut? Mai voiai să te întorci?

Ioana Maria Lupașcu: Nu, voiam să rămân acolo, nu mă gândeam deloc la întoarcere! Și pentru că în Italia totul e posibil, după ce am absolvit masteratul, după trei ani, ca să pot rămâne acolo, îmi trebuia o dovadă că sunt înscrisă la o școală și am obținut o hârtie, cum că refac un master, ca să pot rămâne. În Italia se poate, dacă aș fi fost în Germania, probabil că nu s-ar fi putut, dar eu am rezolvat și îmi era foarte bine acolo, chiar voiam să rămân, pentru că aveam o viață minunată. Cred că au fost cei mai frumoși ani din viața mea! Aveam foarte mulți prieteni, locuiam într-o mansardă chiar în centrul orașului Milano, iar eu sunt, efectiv, îndrăgostită de acest oraș! Înainte locuisem în alte trei orașe, pentru că nu găseam locuință de închiriat în Milano, am stat chiar și în Elveția, la graniță, și făceam naveta la Milano. Dar Dumnezeu și viața au făcut ca eu să mă întorc, totuși, aici…

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Ce s-a întâmplat, ce te-a convins să revii acasă, în România?

Ioana Maria Lupașcu: Cântam foarte mult, în toată Italia, cântam peste tot, uneori gratis, alteori pe sume mici, dar așa se face numele, iar mie îmi plăcea. Iar în 2004 am primit o invitație să cânt la un eveniment, de Crăciun, în insulele Maldive. Și am cântat de Crăciun acolo și urma să cânt și de Revelion, dar… A venit tsunami-ul peste noi…

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum adică a venit tsunami-ul? La propriu? A trecut apa peste tine?!

Ioana Maria Lupașcu: Da… Și probabil că nu experiența în sine a fost cea mai traumatizantă, în schimb, ceea ce a urmat după aceea a fost mult mai rău. Probabil că sună ciudat ce spun acum…

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Deci cum a fost, ce s-a întâmplat?

Ioana Maria Lupașcu: Era dimineață, eu abia mă trezisem, eram pe plajă și luam micul dejun. Stăteam cu spatele la ocean, dar, deodată, am văzut o mulțime de oameni care se ridică și încep să fugă țipând. Știu că m-am întrebat ce-o fi cu nebunii ăia. Și m-am întors și eu să văd despre ce e vorba… Apoi, nu mai am foarte multe amintiri. Știu că am început și eu să fug. S-a activat acel instinct de supraviețuire de care vorbește toată lumea. Am văzut că toți ceilalți se prind de copaci, iar când am găsit și eu un copac gol, m-am prins și eu de el. Și apoi a venit apa peste noi…

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum s-a terminat? Cine te-a salvat?

Ioana Maria Lupașcu: Pentru că era vorba de o insulă privată, totul a mers foarte bine la nivel administrativ, apa a fost drenată, ne-au amenajat un loc în care să dormim în noaptea aceea. Nu aveam unde să plecăm, atunci, abia peste câteva zile au venit cu hidroavioanele…

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Și cum ai anunțat familia?

Ioana Maria Lupașcu: Aici începe partea grea. Nu era semnal, totuși, pe la 12 noaptea, a venit puțină rețea și am reușit să anunț că trăiesc, apoi rețeaua a picat din nou. Dar tatăl meu deja făcuse un infarct, crezând că am murit… Iar în cele cinci zile în care eu am stat acolo a mai făcut unul, deși aflase că sunt bine… Însă organismul lui era dat peste cap, din cauza șocului. M-am întors în Italia și l-am sunat din nou, dar a doua zi a murit… Iar asta e o traumă care nu trece… Și, când am venit în țară, la înmormântare, am și decis că trebuie să mă întorc, să stau lângă mama. Apoi, la numai o lună, în februarie 2005, a murit și Lazar Berman, maestrul meu. Și atunci am înțeles că viața mea în Italia s-a încheiat. Așa că m-am întors. Mama a rămas la Brăila, ea încă lucra, stăteam și acolo, stăteam și la București. Și o perioadă nu am cântat la pian pentru că nu am putut. Mi-am spus că voi reîncepe să cânt atunci când va apărea un eveniment care să merite asta. Și a apărut, era ultimul concert din integrala sonatelor lui Beethoven și am acceptat pentru că ideea aparținuse lui Lazar Berman.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum a fost reîntoarcerea la muzică?

Ioana Maria Lupașcu: Plăcută, am simțit că venise momentul să mă întorc. Iar atunci când am plecat din Italia, în cursul lentei mele vindecări, m-am întâlnit cu o doamnă muzicolog care m-a întrebat ”de ce te gândești că tatăl tău a murit pentru că tu erai acolo și nu te gândești că tu erai acolo pentru ca tatăl tău să poată să moară? ” Ăsta a fost ca un gong în mintea mea și m-a ajutat, cumva, să accept… Dar tot a fost cumplit de greu… Totuși, încet-încet, lucrurile au început să se lege, am devenit apoi solista Filarmonicii din Ploiești.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum s-a întâmplat asta?

Ioana Maria Lupașcu: Eu mai colaborasem cu ei, dar am dat concurs, am cântat Imperialul de Beethoven, unul dintre concertele mele preferate. Iar faptul că am devenit solista lor a fost un lucru benefic pentru mine, aveam șapte concerte pe an și nu mă puteam repeta, a trebuit să mă tot reinventez, așa am ajuns să fac lucruri pe care alții nu le-au făcut și am ajuns și la recitalul cu Daniela Nane, „Pianul cu poeme”. Am făcut multe lucruri altfel, diverse tangouri pentru pian și orchestră, am cântat foarte multe transcripții, rapsodia Lie Ciocârlie pentru pian și orchestră, muzică de film… Toate, pentru a atrage publicul. Cu Daniela Nane m-am cunoscut în 2011, nu mai știm exact a cui a fost ideea, dar așa a fost să fie. Eu mi-am dorit demult să fac ceva cu poezie și teatru, pentru că muzica e ca un buton de On / Off pentru toate stările și pentru cuvinte, cărora le schimbă sensul și li-l adâncește… Spectacolele noastre sunt ca diamantele, le-am tot cizelat, iar ce prezentăm acum este efectiv ca o bijuterie și este gândită pentru om, pentru a potența energia și vibrația lui. Spectatorul vine așa cum este el, dar pentru noi contează cum pleacă, ce se petrece cu el în acea oră și cum pleacă acasă. Datorită acestui spectacol am cunoscut-o și pe Alice Barb, fondatoarea Casei Artelor, pentru că am participat la spectacolul de inaugurare a celeilalte Case a Artelor, atunci am făcut ”Pianul cu poeme” în aer liber. A fost un moment absolut special, Daniela recita din Victor Eftimiu, iar când a ajuns la versul ”Iar păsările cântă durerea ei de veci”, păsările au început pur și simplu să țipe din copaci… A fost incredibil. Iar aici, la noua Casă a Artelor ”Dinu Lipatti”, am participat cu proiectul Enescu și am cântat deja pe pianul de aici.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum e pentru tine să fii în casa lui Lipatti?

Ioana Maria Lupașcu: Emoția este imensă, acest loc este încărcat de emoție muzicală, pe aici au trecut mari artiști ai lumii, nu doar Dinu Lipatti, ci și Clara Haskil, George Enescu, și este extraordinar că există această casă și că nu așterne uitarea peste valorile noastre.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Mai înveți de la marii pianiști ai lumii?

Ioana Maria Lupașcu: Bineînțeles. Ascult în continuare tot pianiști ruși pentru așa m-am format, asta îmi place și asta fac. Simt că asta mi se potrivește, stilul meu este unul cu patos, temperamental și atunci mi se potrivește foarte bine muzica rusă. Acum am un țel mai vechi pe care l-am reactivat: Liszt. Toată lumea îl știe și avem impresia că știm totul despre el, dar, nici vorbă să fie așa. El a compus mult pentru pian și orchestră, iar acum cânt cel de-al treilea concert al lui pentru pian, despre care nu știe multă lume și care a fost lansat în America abia în 1990, eu cânt din 2011 și încă sunt singura pianistă din România care îl cântă. Acesta este țelul meu, să cânt toate piesele lui, mai ales că și maestrul meu a fost unul dintre cei mai mari lisztieni.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum arată viața ta în rest? Ești căsătorită? Ai copil?

Ioana Maria Lupașcu: Am copil, are opt ani, am cântat până în luna a opta, era să nasc la Satu Mare, unde aveam concert, dar am ajuns cu bine acasă la mama. Sunt mamă singură și nu am fost căsătorită niciodată. Tatăl fetiței mele este musulman și el m-a cerut în căsătorie, iar eu eram foarte îndrăgostită și am acceptat, dar apoi mi-am dat seama că nu are cum să meargă relația noastră. El și-ar fi dorit o soție musulmană, dar eu nu am putut deveni una. Ne-am cunoscut la o sală de fitness, el activează în domeniul asta, este campion la diverse sporturi, ne-am văzut și am început să vorbim pur și simplu, este un bărbat foarte frumos. Eu cred că Dumnezeu a vrut să ne întâlnim să facem copilul, apoi să mergem fiecare pe drumul lui.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum a fost când ai aflat că ești însărcinată?

Ioana Maria Lupașcu: M-am bucurat extrem de mult, și mama s-a bucurat, dar el a avut un șoc, eram împreună doar de două luni, însă apoi s-a bucurat și el și m-a și cerut de soție. Dar de la cultura noastră diferită și de la religiile diferite au venit neînțelegerile dintre noi. El făcea lecții de religie zilnic cu mine, îmi preda din Coran. Femeile lor au un anumit stil de viață pe care eu nu-l pot avea. Eu voiam să fiu concertistă, aș fi putut să fiu și măritată cu el, dar el voia să-mi pun văl pe cap, să port mereu sacou, să nu pun ruj roșu…

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: În relația cu fata cum este?

Ioana Maria Lupașcu: Este totul bine, ne înțelegem perfect. Eu am custodie totală, dar nu îi impun nicio regulă, vine când vrea, iar copilul poartă numele lui, există o relație foarte bună între noi.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cât de greu ți-a fost să treci prin povestea asta de dragoste?

Ioana Maria Lupașcu: A fost foarte greu să iau decizia despărțirii, dar mi-am dat seama că este un conflict de fond și că, nici în timp, nu se va schimba nimic, așa că mai bine ne hotărâm mai devreme, cât fata încă nu știe că se poate și altfel. Avea 10 luni când ne-am despărțit. Dar tot a fost greu, eram amețită, în perioada aceea cântam și foarte prost. M-a ajutat mult mama atunci cu fetița, dar mama a murit când împlinise ea cinci ani și a urmat iarăși o perioadă de teamă, măgândeam că nu mă descurc, dar, până la urmă, m-am descurcat.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Acum cine te ajută? Fetița este încă mică și tu probabil ai concerte mereu…

Ioana Maria Lupașcu: Uneori o iau cu mine, alteori o las la niște prieteni…

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum o cheamă?

Ioana Maria Lupașcu: Fatima-Maria. Este o democrație a numelor, unul musulman, unul creștin, dar din prima zi toți i-am spus Fatima.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Crezi că are talent, că te va urma în carieră?

Ioana Maria Lupașcu: Eu îmi doresc să-și descopere ea singură vocația. Am încercat puțin pian, are talent, dar eu nu sunt acasă să mă ocup de ea. Am încercat și puțin înot, dar am renunțat pentru că, în urma unui vaccin, a făcut o dermatită atopică foarte agresivă și zile întregi a băut numai apă, iar, de atunci, nu mai suportă clorul din apă și nici nu mai mănâncă 80 la sută dintre alimente. Durează de patru ani, sper că se va rezolva în timp, că își va reveni…

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum te descurci să studiezi acasă, cum sunt vecinii?

Ioana Maria Lupașcu: Vai! E un chin, de fiecare când încerc să cânt acasă, vecinii mei cheamă poliția. De multă vreme nu mai cânt acasă. Aveam un pian Cavalli nou-nouț, care s-a și degradat fiindcă nu l-am folost. Acum mi-am luat o pianină digitală pe care o dau la volum minim, dar este cumplit să studiez așa. Însă nevoia te învață. Când călătoresc și găsesc un pian, stau numai acolo, nu mă interesează nimic altceva. Asta este frustrarea mea cea mare.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Asta este o mare nedreptate pentru o artistă de valoarea ta! Nu te-ai gândit să mai pleci din țară pentru o perioadă?

Ioana Maria Lupașcu: Cu un copil e mai greu. Multe dintre contactele mele de atunci s-au pierdut, prietenii mei s-au mutat, dar dacă aș avea la ce să plec, aș pleca, însă acum, cu un copil, nu mă pot arunca așa în gol. Plus că în țară am activitate, chiar nu mă pot plânge. Sunt foarte puțini artiști pianiști angajați ai unei Filarmonici, cred că sunt patru sau cinci în toată țara. Eu lucrez aici de 11 ani și sunt foarte mulțumită. Cânt des și cu Cezar Ouatu, pe lângă proiectul de suflet pe care îl am cu Daniela Nane. Nu e o profesie în care să te plictisești, mai ales că am început și doctoratul la Iași.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: În ce dai doctoratul?

Ioana Maria Lupașcu: În Liszt, asta e preocuparea mea. Este vorba despre toate concertele lui neștiute și necântate. Titlul este ”Creația concertistică a lui Franz Liszt între sacru și profan, între virtuozitate și filosofie”. Sunt în primul an. Și nu mi se pare chiar atât de greu, mă așteptam să nu fie ușor, dar este în limitele așteptărilor. Îmi și place foarte mult, este tema pe care am cercetat-o eu toată viața mea, așa că am și scris jumătate din lucrare.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Te ajută doctoratul în mod concret? Nu doar pentru dezvoltarea ta?

Ioana Maria Lupașcu: Rămâne de văzut, dar mă va ajuta dacă o să îmi doresc vreodată să predau. Altfel, eu nu cred în diplome. Maestrul meu mi-a spus odată un banc referitor la titluri. Un tip merge la un magazin să-și cumpere un papagal, și întreabă prețurile, unul, frumos și albastru era 5000 de euro pentru că știa filosofie, unul, superb, roșu cu galben, era 10000 de euro pentru că știa și matematică, iar altul, mic și gri, costa 20000. Și cumpărătorul a întrebat: De ce costă așa de mult, ce știe să facă?! Iar vânzătorul i-a răspuns: Nu se știe exact, dar ceilalți îi zic ”maestre”. Tot maestrul meu spunea că nu există piane proaste, ci există doar pianiști proști. Asta raportat la toți pianiștii care se scuză că n-au putut studia sau n-au putut cânta, dând vina pe pian. De asta am și acceptat mai ușor faptul că nu pot studia la pian acasă. Nici la Brăila nu mai pot cânta, am primit scrisori de amenințare cu moartea de la un vecin!

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Pare incredibil ce îmi spui…

Ioana Maria Lupașcu: Știu, dar viața nu e un balon roz în care toate se întâmplă așa cum vrei… Important e să ne adaptăm și să mergem înainte. Încă mai am câteva scrisori de amenințare de la el, majoritatea le-am aruncat, dar câteva mai am.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Oare asta s-ar fi putut întâmpla și în altă țară? În Italia de exemplu?

Ioana Maria Lupașcu: Nu, din contră, vecinilor din Italia și din Elveția chiar le făcea plăcere, și cântam până la 12 noaptea. Dar am acceptat ce mi se întâmplă în România. Este foarte greu să le lași în voia lui Dumnezeu, poate chiar e o încercare mai grea ca înfrânarea. Dar dacă tot te împotrivești, nu mai lași să se împlinească voia Lui. Dar eu am învățat…

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum ai învățat? Ești credincioasă?

Ioana Maria Lupașcu: Sunt, dar mai mult viața m-a învățat. Eu nu am timp de nimic în afară de pian și de copil. Când mă mai văd cu prietenii, rar adică, parcă sunt scăpată din casă (râde). Mă simt sălbatică.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Pentru iubire mai ai timp? O cauți?

Ioana Maria Lupașcu: Nu o caut, dar dacă e să vină, sunt deschisă. Dar pe de altă parte, dacă nu e ceea ce trebuie, nu vreau. Viața mea e foarte plină așa. Dar, ca orice om, și eu îmi doresc iubire. Unii bărbați sunt inhibați de o femeie cu o viață ca a mea. Eu sunt și credincioasă, și am și ajuns la o maturitate emoțională care mă face să nu-mi mai doresc relații doar de dragul de a fi ceva sau de a fi cu cineva. Am mai avut o relație după ce m-am despărțit de tatăl fetei mele, dar nu a ținut mult.

Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum ai devenit, totuși, credincioasă? Părinții te-au inspirat?

Ioana Maria Lupașcu: Erau și ei credincioși, dar nu exagerat. Nu mergeam des la biserică. Eu am devenit tot prin prisma experinței de viață. Mi-am dat seama că totul se rezumă la Dumnezeu. După ce am ajuns acasă din Maldive, m-am gândit și m-am îngrozit când am realizat cât de predestinate au fost lucrurile. Eu când am fugit din calea valului, mi-am lăsat geanta pe masă, normal. Asta se întâmpla pe la nouă dimineața. Din senin, noaptea târziu, de nicăieri, a apărut geanta mea plutind pe apă. Bineînțeles, telefoanele erau ude și distruse, dar documentele erau uscate… Nu există explicație pentru așa ceva! Iar cu acele documente eu am putut să ajung la înmormântarea tatălui meu, altfel, dacă nu le-aș fi avut… Adică Dumnezeu mi-a dat și încercarea, dar mi-a dat și ajutorul să o trec. Târziu mi-am dat seama de asta. Totul e predestinat.

Ioana Maria Lupașcu: Viața nu e un balon roz în care toate se întâmplă așa cum vrei…

Qmagazine

inoadmin — Tue, 18 Oct 2022 09:44:29 +0000

To Liszt through Berman, the story of pianist Ioana Maria Lupașcu

On thursday the 7th of April 2022 I went to Ploiesti to listen to Ioana Maria Lupașcu playing at and with the local philharmonic. She has played The first concert in Es moll for piano and orchestra by Franz Liszt, a very difficult work, especially by the technical point of view, full of virtuosity that isn’t at everybody’s ease. That is the reason why we can rarely hear it.

“Liszt practically offers to the pianist the whole possibilities of this magnificent instrument, letting the performer shining and demonstrate one’s abilities, but this also can be a test stone that sometimes can be hard to overcome, because all of it comes from the composer that has wished to become the greatest world piano virtuoso of all times and has succeeded.” confessed to me the performer, in a dialogue we had after the concert.

“The technical barrier is so high that just few pianists are able to really overcome it. But also, the beauty of this music comes to surface only after these technical difficulties are overcome and this isn’t at all easy. Liszt is very profound, but to reach the depth and philosophy of the musical message, one need to consider no more the virtuosity as a problem”, says Ioana Maria Lupascu smiling and having in her smile the relaxation of 5 years of high interpretative requirements set by great pianist Lazar Berman. Apparently, after being his student, nothing seems to her too difficult or impossibile.

BUT WHO WAS BERMAN?

His complete name was Lazar Naumovich Berman, and he has begun to study piano with his mother Anna, ( student of Skriabin and Prokofiev) and when being only 10 years old, he has played as soloist with Moscow Philharmonic Orchestra. He has studied at Moscow Conservatory with Alexander Goldenweiser and after that he has received the influence of great Sofronitzky.

He was often surnamed “The Last great romantic of russian pianistical world’, and he has very early become famous for his amazing technical way of playing and he has become a legend with the fact that he could play the last mouvement of Chopin ‘s Sonata no 2 in less than 50 seconds.

He was the winner of Franz Liszt Competition in Budapest and Queen Elisabeth Competitio in Belgium and he was considered to be “the second Liszt”.

In the middle of the 70’s, being very impressed by Lazar Berman’s recording of the 12 Transcedental Etudes by Liszt, an important agent organised for him a great tour in America.

At his american debut, the ucrainian Emil Gilels, has declared that the only pianist in this whole world that is better then him is Sviatoslav Richter. After a couple of years, he has changed his oppinion saying that Lazar Berman is better then both of them, and calling him ” the musical world phenomenom “.

After he had toured the whole world, Berman had recorded together with Herbert von Karajan, the famous Concert no 1 by Ceaikovsky and he had played together with all great orchestras of the world and with all famous conductors such as Karajan, Eugene Ormandy, Claudio Abbado, Carlo Maria Giulini, Riccardo Mutti, Leygraf and many others.

His discography includes over 200 titles and his renditions of Franz Liszt, Alexander Skriabin, Serghei Rachmaninov, Modest Mussorgski, Prokofiev and Beethoven remains a reference.

In 1990, together with his wife (Valentina Berman, also pianist, that has graduated the Moscow Conservatory and now being a piano professor at Accademia di Musica di Firenze. ) he has moved to Italy. He has begun to teach piano at Accademia di Imola and Franz Liszt Conservatory in Weimar, Germany, and since 2000, he has moved again his teaching class at Accademia Europea di Musica (Erba, Italia). Since 1995 he has lived in Florence, City where he has died in 2005.

Ioana Maria Lupașcu reveals to me the fact that she admired Lazar Berman, since she was a Child, but she never hoped to work with him.

“After my admission exam at Master Level at Lausanne Conservatory, I saw a poster in the lobby of that building that was announcing a summer masterclass with Berman in Slovakia. There was going to be an audition in that country, because he was going to choose only 12 pianists between those that were wishing to work with him , but I said to myself that it is worth the risk and I was accepted.

After that those two weeks have passed, I came back home. The autumn came and I have started my lessons as master student in Lausanne. I couldn’t get along at all with the teacher and I knew I have to go to study somewhere else. I said to myself that before trying to become student at another conservatory, I can try to see whether there is a chance to work with Berman. I called him and he told me that he was just to end his collaboration with Imola Conservatory and was about to start his piano class at Accademia Europea di Musica, in Erba. I could not go to the admission exam as I did not receive the visa so I called him again. I found out that a place remained unoccupied. We were 100 competitiors for that place and I have entered the last one to play. Immediately after that moment, I was given my first piano lesson as his student there. It seems that that place has waited for me, that that was my destiny to work with him, level that was not reached by any other romanian pianist.

The Maestro always had only 12 students and each lesson could be the very last , as he was very exacting and as other 200 pianists were waiting in line to work with him, he didn’t tolerate to lose his time with someone that didn’t level up his extremely high Standards.

Everything that I am today, pianistically speaking, i owe it to Lazar Berman. I have learned to approach everything in a whole different way : music, virtuosity, i have learned with every lesson to exceed my limits “, tells me the artist.

RUSSIAN SCHOOL

Being in this fully rusophobic wave, I have a curiosity and I open it up to Ioana Lupașcu: why are russians so good in music , also as performers but as composers as well?

”Their interpretive school, benefits from a special rigor, but also a very special approach. I had to learn again the pianistical touchee, when studying russian piano school. I have learnt that that russian pathos has a know how also, and I have learnt to take out the sound from any piano I was playing in the way I wanted and not in the way it comes out by chance. This is russian performing school. The talent and inspiration are making the difference between pianists, but this inspiration is based on a very exact technical knowledge. There are some tehnical secrets that are changing everything.

The russian school is teaching you a New perimeter: piano is more piano, vivace is more vivace , forte is more forte and so on. Everything is more intense. We can think of the colourfull way Horowitz was playing , how many colours he was doing while playing.

I remember what was saying my Maestro to anybody that was complaining about a bad piano, that there aren’t bad pianos , but only …bad pianists “.

In some of the hospitals from other countries I saw in their lobbies, a piano that could be played by a talented pacient maybe or a guest artist invited to play a mini recital for the pacients, but also for the hospital staff, because the science discovered the therapeutical effects of music and also of peinture.

In Switzerland there are some peinture workshops inside some hospitals. I ask Ioana Lupascu what kind of self inner “diseases” she could cure by playing piano?

“Music is therapy and healing in the same time, because it can raise up the vibration and somebody having a higher vibration can reach the healing. Music composed by someone gets a metamorphosis produced by the performer by his own feelings and in this way it reaches the audience. I cure myself everyday in order to alchemize what I give to the audience. I cured my traumas, deep feelings that were locked in the depth of myself, and I continue to do so. Some of these traumas got materialised in some imbalances in my body , but I learn day by day to cure myself, I learn to live” she confesses to me.

ABOUT MISTAKES, AS RETURNINGS

I ‘ve always asked myself why an artist living in România doesn’t get as much money as a foreigner artist. Ioana Maria Lupașcu explains to me the difference made by ” the position that art and culture have “, by the given value. ” In Romania, the cachets are low, the culture doesn “t get a big budget , on the contrary , the Government is taking money back from culture institutions. There are some institution that in some years have …zero budget. I cannot even comment such a thing. A nation without culture is so easily to be manipulated, because people don’t think with their own brain. Here is the answer, I think. “

“A very bad choice made in my youth” was the reason why we see her so rarely on stage despite her unique performing qualities. ” But we cannot turn back time. This is a common practice in music, kept in silence, but that often is happening : the powerful ones put obstacles to the small ones”.

Ioana Maria Lupașcu has begun to study piano at the age of four years old. Since 2007, she is concert soloist of Paul Constantinescu Philharmonic in Ploiești. She has recorded 4 cds , she has published a novel , she has composed music for a couple of documentaries movies for Digi World. She has played in concerts or recitals in Italy, Croatia, Switzerland, Turkey, SUA, Greece, Lithuania, Slovakia, Moldova, Austria, Germany, France and Spain. She has played under the batoon of conductors such as Tiberiu Soare, Theo Wolters, Gottfried Rabl, Walter Hilgers, Sabin Pautza, Petre Sbârcea, Ovidiu Bălan, Koichiro Kanno. Many composers dedicated to her contemporary pieces. In 2021 she has graduated her Phd with Summa cum laude.

Ioana Maria Lupașcu represents „the musical side” of Pianul cu poeme ( The piano with the poems ) an exceptional cultural project that last since more than 10 years ago. The “poetical” side is represented by the actress Daniela Nane, which is so expressive and incredibly talented while reciting lyrics by Eminescu, Blaga or Marin Sorescu.

In fact, this the way i have discovered Ioana Maria Lupașcu, in a february evening when the National Bucharest Theatre hosted “the Piano” and “the Poems”.

“This is a very beautiful Project, close to my heart. We created it in such way in order to create katharsis, to raise up the audience vibration. They leave the hall and go home but with a different energy.

The audience comes based on the marketing and publicity done to the show . The people love everything that is beautiful , they need this kind of sensitive food for their souls.

The way Daniela is reciting is absolutely unique, her feelings bring so much emotion and I tried to choose music so it can create a whirlwind. After the show, always people are coming to us and confess that they were crying during the show.

This is unleashing and unlocking emotions, and going back to the previous question, it might mean also healing or well-being ” tells me the pianist.

What woud Ioana Maria Lupașcu choose for a playlist for specialized music lovers, but also for a one for people not so used to classical music ?

“For both of them I would choose Beethoven, as he is such a great example for everyone not to be overwhelmed by the difficulties of life.

Beethoven, this amazing talent, had become deaf and he had learnt to accept his own destiny, to fight with the melancholy, to beat the despair, and each of the notes he had composed brings within it the determination to reach the well being state of mind, the victorious Joy.

I would also choose Liszt for the depth of his music , packed in a shining phrasing that was never overpassed.

I would choose Rachmaninov, for his special harmonies, the shadows and pure russian perfume.

Bach, as his music is like a cathedral, Schubert for the poetry of his melodies, musical beauty without equal almost.

For the theologians …I would choose Mephisto Walzer by Liszt. The incarnation of the devil is build up on a chain of perfect fifth, God’s interval and from this, a very deep message is born.

The same fifth is the Foundation for Christ Oratorium by the same Liszt, but in this work it lacks the double hided meaning.”

Ioana Maria Lupașcu’s carreer would have been brighter if she would have taken the right decisions : ” it is sad for me to say it , but it is the truth , i think i was wrong to come back in Romania ” .

In the year her father died, she found herself at a crossroad point. She could continue to live in Italy , but she decided to come back. She didn’t know at that moment that she was going to make a big mistake.

“While I was learning Oedip for the Project created by The baritone Ștefan Ignat : Oedip understood by everybody, I was really impressed by Enerscu’s depression that could be easily heard in his music and i remember bow the way i was thinking about the importance of choosing well your partener. In Enescu’s case, Maruca. But all of us we can be more carefull…. such wrong choices can cost one a great deal. “

I remember Maruca’s Memories…. “Shadows and lights”, a book that I love so much that I have recently searched for it in a deposit in Bacău, just to give it as a gift to the man i love.

It is such a drama to be Enescu, to love a woman that is in love with someone else, so in love that is capabile of self sacrifice , ready to set herself on fire and him, Enescu in his endless generosity to wait for her and to keep her hand while she was in hospital!

At the end of the concert she performed together with Ploiești Philharmonic , where i felt that sometimes the conductor Alexandru Ganea kept her slower than she wanted , slower than she would have chosen to play and could have the skills to play this lisztian music, Ioana Maria Lupașcu played a magical improvisation on Piazzolla but also with the chords of national anthem.

Which could be the sourse of such a “vision” that comes not only as muse for poets but also as enlightment for composers and even performers?

In the pianist’s case, “God, day by day life, the love I carry in my heart”.

I confess that I myself have started to play piano even if I am 47 years old and I ask her if it is late. One should start study piano at 4, right ?

“It is never late, because it brings Joy to.the heart”, she tells me smiling with admiration and without hiding her amazement. “I don”t think it can be a general recipee as far as the age is concerned. For example, I had a colegue while being student of Lazar Berman that started to study piano at the age of 13, age that is considered impossible for aiming the high performance. But she was better than all of us , so it means she could overcome this ideea and recover the delay. Unfortunately she suffered an accident and her carreer stopped very quickly.”

Many of us seek the praising and ask ourselves not only which is the best movie the most beautiful book, the most amazing city and which is the most wonderful piano composition.

„Oooh, it is so difficult to say this….as so many are wonderful. I think what matter is the moment we find ourselves . There are works that are enchanting me with their beauty like Bach-Busoni Chaconne, or Beethoven’s Emperor or Vallee d‘Obermann by Liszt, Vivaldi ‘s Winter.

Winter is the vivaldian season that I love so much and there was a long period in which i was listening to it on repeat in my car, performed by Gheorghe Zamfir. Even if it was august …

I went to Ploiești to listen to Ioana Maria Lupașcu performing Liszt’s Concerto and I would do this again even if i were to be walking.

She doesn’t know this , but finds out now, while reading these lines: in my living, on a wall there is a big picture with Liszt last photo, alive. I have bought it many years ago , at an auction where I was “fighting ” with the ambassador of a wealthy country, and he gave up finally , probabil due to his masculine nobility.

To Liszt through Berman, the story of pianist Ioana Maria Lupașcu

To Liszt through Berman, the story of pianist Ioana Maria Lupașcu

inoadmin — Sun, 25 Sep 2022 08:12:21 +0000